— Știm că ne iubești.
Matei a intervenit imediat:
— Plus că fără noi cine ar mai căra cumpărăturile?
Toată lumea a început să râdă.
Andreea plângea și râdea în același timp.
Apoi Ștefan s-a apropiat de pat.
L-am ajutat să se așeze pe scaun, iar Andreea i-a pus-o pe Sofia în brațe.
Ștefan a privit-o câteva secunde.
— Acum suntem șapte?
A început să numere pe degete.
Am izbucnit cu toții în râs.
Dacă Andreea crezuse vreodată că o fetiță va aduce delicatețe și liniște în casă, Sofia i-a demonstrat repede contrariul.
A crescut printre cinci frați.
La trei ani prefera mingea lui Matei în locul păpușilor.
La patru ani voia să urce în copaci.
La cinci ani a venit acasă cu pantalonii rupți în genunchi și a anunțat mândră:
— Am câștigat cursa!
Într-o seară am găsit-o pe Andreea încercând să-i facă două codițe.
— Nu-mi plac codițele!
M-am sprijinit de ușă și am început să râd.
Andreea s-a uitat urât la mine.
În cele din urmă, Andreea i-a desfăcut părul.
Sofia a fugit imediat afară după frații ei.
Soția mea a rămas cu două elastice în mână.
— Douăzeci de ani am visat să-i fac codițe.
Andreea a început să râdă.
— Și ea vrea să joace fotbal.
M-a lovit ușor cu prosopul.
Avea șapte ani când a descoperit cutia în care Andreea păstra lucrurile copiilor.
A scos perechea aceea minusculă de botoșei.
Andreea i-a luat în mână.
— Dar sunt foarte vechi.
— Pentru că i-am cumpărat cu mult înainte să te naști.
Sofia a rămas curioasă.
Andreea s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Înainte să se nască Vlad.
— Pentru că speram să am cândva o fetiță.
Sofia s-a gândit câteva secunde.
— Și ai avut cinci băieți înaintea mea?
Sofia a pus botoșeii înapoi în cutie.
— Dar dacă nu veneam eu?
Am privit-o pe Andreea.
Răspunsul ei a venit imediat.
— Atunci tot aș fi avut o viață minunată.
— Cu băieții și cu tata.
— Dar e mai bine că am venit.
Andreea a luat-o în brațe.
— Este minunat că ai venit. Dar tu nu ai venit ca să repari ceva. Ai venit ca să adaugi încă o poveste frumoasă la ceea ce aveam deja.
Sofia probabil nu a înțeles atunci întreaga semnificație a cuvintelor ei.
Au trecut ani de atunci.
Casa este în continuare gălăgioasă.
Doar problemele s-au schimbat.
Nu mai căutăm jucării pierdute, ci chei de mașină.
Nu mai pregătim ghiozdane pentru toți, ci discutăm despre facultate, examene, locuri de muncă și planuri de viitor.
Este exact opusul fetiței pe care Andreea și-o imaginase cu ani în urmă.
Nu i-au plăcut niciodată prea mult rochiile.
Urăște cumpărăturile.
Nu are răbdare să stea cu orele să-și aranjeze părul.
Dar ea și mama ei au acea legătură la care Andreea visase.
Doar că arată diferit.
Stau seara în bucătărie și vorbesc.
Își spun lucruri pe care mie nu mi le spun.
Uneori îi surprind îmbrățișându-se fără niciun motiv.
Iar cei cinci frați ai Sofiei o protejează în continuare, deși acum ea insistă că nu are nevoie.
Cu ceva timp în urmă, am avut o masă mare în familie.
La un moment dat, Matei a început să povestească despre copilăria noastră.
— Vă amintiți când mama îi spunea tatei că e vina lui că suntem toți băieți?
Toată masa a izbucnit în râs.
Andreea și-a acoperit fața cu mâinile.
— Vă rog, putem să uităm perioada aceea?
— Deci tata era de vină?
— Se pare că da, am spus.
Andreea m-a lovit ușor peste braț.
— Eram tânără și proastă.
— Noi știam că glumești, mamă.
Andreea s-a uitat la cei cinci băieți ai noștri.
— Totuși, dacă aș putea să mă întorc în timp, aș schimba ceva.
— Aș înceta să mai aștept ceea ce nu aveam și m-aș bucura mai mult de ceea ce aveam deja.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai glumit.
Apoi Sofia s-a ridicat și și-a îmbrățișat mama.
— Bine că m-ai așteptat totuși.
Andreea a sărutat-o pe frunte.
— Te-aș aștepta din nou.
Ștefan a intervenit:
— Dar fără noi cinci nu ajungeai la ea.
— Exact, a spus Matei. Noi am deschis drumul.
Râsetele au umplut din nou camera.
M-am uitat în jurul mesei.
La cei cinci băieți pe care viața ni-i dăduse atunci când Andreea sperase la o fată.
La Sofia, copilul venit pe neașteptate după ce crezuserăm că familia noastră nu se va mai mări.
Și la femeia cu care construisem tot acest haos frumos.
Ani întregi, Andreea crezuse că povestea noastră avea nevoie de o fiică pentru a fi completă.
În ziua în care a ținut-o pentru prima dată în brațe, a înțeles exact contrariul.
Sofia nu venise să umple un gol.
Nu exista niciun gol.
Venise pur și simplu să ocupe un loc nou, numai al ei, într-o familie care fusese deja plină de iubire.
Iar dintre toate lucrurile pe care soția mea visase să le facă într-o zi alături de fiica ei, acesta a fost poate cel mai frumos lucru pe care a reușit să i-l ofere:
Sofia nu a crescut niciodată cu povara de a fi „fetița pe care mama a așteptat-o o viață”.
A crescut știind doar că este al șaselea copil al nostru.
Sora mai mică a cinci băieți care ar face orice pentru ea.
Fiica unui tată care încă nu are nicio șansă să câștige o ceartă în casă.
Și copilul unei mame care a învățat, în sfârșit, că uneori viața nu îți oferă familia pe care ți-ai imaginat-o.
Îți oferă una pe care ajungi să n-o mai poți imagina altfel.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
