Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

zi era abătut.

După două zile aproape că a sunat-o să-și ceară scuze.

Nu pentru decizie.

Pentru faptul că avusese curajul s-o ia.

L-am lăsat să se lupte singur cu asta.

Nu puteam să-i cer să iasă de sub influența mamei lui și, în același timp, să-i spun eu ce trebuie să facă.

După aproape două săptămâni, Viorica ne-a sunat din nou.

De data asta era și Iuliana cu ea.

— Trebuie să lămurim odată prostia asta, a spus soacra mea.

Am pus telefonul pe masă.

— Bine.

— Eu nu v-am cerut