Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

Vorbești cu Iuliana și împărțiți responsabilitățile. Dar nu mai accept ca mama ta să hotărască ce facem noi cu familia noastră.

Mihai n-a răspuns.

A ieșit pe balcon.

Am rămas singură în sufragerie și, pentru prima dată, m-am întrebat serios dacă discuția aceea avea să ne rupă.

S-a întors după aproape jumătate de oră.

S-a așezat pe marginea canapelei.

— Știi de ce am salvat casa?

— De ce?

— Pentru că mi-e greu să-i spun nu.

Nu mă așteptasem la răspunsul ăsta.

— Toată viața a fost așa, a continuat. Dacă nu făceam