Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

și fiul ei.

— Deci ea te-a întors împotriva mea.

Mihai a clătinat din cap.

— Nu sunt împotriva ta.

— Atunci vino acasă.

— Sunt acasă.

Replica aceea a schimbat ceva.

Nu la Viorica.

La mine.

Pentru prima dată, Mihai numise apartamentul nostru, viața noastră, familia noastră exact ceea ce erau.

Acasă.

Discuția s-a terminat prost.

Viorica a plâns.

Iuliana s-a supărat.

Mihai s-a simțit îngrozitor.

Dar nu și-a retras cuvintele.

În săptămânile următoare am încercat să transformăm conflictul într-o problemă concretă.

Ce îi lipsea de fapt Vioricăi?

Nu avea nevoie de cineva