Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

M-am uitat la ea.

— Dar mie puteți?

A rămas cu gura întredeschisă.

— Tu ești soția lui Mihai.

— Și?

— E normal să-ți urmezi soțul.

Atunci Mihai a intervenit.

— Nu, mamă.

Viorica s-a întors spre el.

— Cum adică nu?

— Andreea e soția mea. Nu omul care trebuie să-și lase serviciul, părinții și viața ca eu să nu mă simt vinovat față de tine.

Pentru câteva secunde n-a vorbit nimeni.

Cred că aceea a fost prima dată când Viorica a înțeles că discuția nu mai era între ea și mine.

Era între ea