S-a întors din Italia prefăcându-se că a ajuns la sapă de lemn

încet.

Toți au rămas surprinși.

— Dar nici nu mai rămâne nimic la fel.

S-a apropiat de poartă și a deschis-o larg.

— Casa asta… o vom vinde.

Rozalia a izbucnit:

— Ce?!

— Iar banii —a continuat Speranța— vor merge pentru copiii mei și pentru un cămin unde oameni ca mine să nu mai ajungă pe drumuri.

A făcut o pauză.

— Eu am plecat de jos. Știu cum e.

Doamna Carmen a început să plângă.

Dar era prea târziu.

Andrei a zâmbit ușor și a luat-o de braț.

— Hai, mamă. Acum mergem acasă.