O fetiță de 15 ani îmi vindea mărar în fața pieței, cu mâini crăpate de om bătrân. Când am întrebat-o ce-și dorește de Paște, mi-a răspuns ceva ce m-a făcut să-mi las coșul din mână chiar acolo, pe asfalt…

pe care îl uitasem că-l știu.

— Ședeți, ședeți, m-a poftit bunica, trăgându-mi un scaun. Ionela, adu ceașca cea bună.

Fata a deschis vitrina din colț — o vitrină veche, cu geamuri, în care erau strânse câteva farfurii înflorate, ținute acolo, se vedea, doar de sărbători și pentru oaspeți. A scos o ceașcă de porțelan cu marginea aurită, ușor tocită de la spălat, dar strălucitoare, pusă deoparte pentru cine știe ce zi mare. Ceașca „de oaspeți”. Iar oaspetele, în ziua aia, eram eu.

Bunica a turnat în ea ceai de mentă, din