O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

mutat, pentru corespondență.

 

Drumul până la Grigorescu

Vecina a intrat și s-a întors cu un petic de hârtie. Am format eu numărul, de pe telefonul meu, că al Vetei zăcea mort în buzunar. A sunat lung. O dată, de două ori, de trei ori. Nimic. Am mai încercat o dată. Într-un târziu, când eram gata să închid, s-a auzit o voce de bărbat, obosită, prudentă, de om care nu vrea să răspundă la numere necunoscute.

— Alo?

— Bună ziua, sunteți Costel? am zis. Sunt un om de pe tren. E