O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

altă ușă pe palier. O femeie de vreo 60 de ani, cu ochelarii pe frunte, s-a uitat la noi.

 

— Pe cine căutați?

 

— Pe Costel, a zis Veta, și pentru prima dată vocea i s-a frânt. Băiatul meu. A stat aici.

 

Femeia a lăsat ochelarii pe nas și s-a apropiat.

 

— Costel… ăla înalt, cu barbă? A dat din cap. Da, îl știu. Da’ s-a mutat, maică. Anul trecut. A avut… o perioadă mai grea. S-a despărțit de nevastă, s-au împărțit, ea a luat fetița și a plecat,