O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

apropiindu-se de ușă.

 

Partea 2continuarea poveștii

 

„Aici nu stă niciun Costel”

S-a deschis ușa și în prag a apărut o femeie tânără, în halat de casă, cu un copil mic agățat de picior. Nu era nevasta lui Costel. Nu era nimeni pe care Veta să-l fi văzut vreodată.

 

— Bună ziua, a zis Veta, nesigură. Costel e acasă? Costel, băiatul meu.

 

Femeia s-a uitat la noi, la plase, la borcanul din brațele bătrânei.

 

— Aici nu stă niciun Costel, doamnă. Noi stăm de vreo doi ani.