O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

a zis la un moment dat, și degetele i s-au dus iar la nodul basmalei. Dar sunt mama lui. Mama nu are nevoie de invitație.

Mi-a rămas propoziția asta în minte toată ziua.

Când am ajuns la Cluj, am ajutat-o să coboare. I-am făcut semn unui taxi din stație și am pus plasele în portbagaj. Aveam ședința mea, întârziasem, dar n-am putut s-o las acolo, pe peron, cu borcanul în brațe și cu adresa scrisă pe un bilet îndoit de-atâta purtat prin buzunar.

— Vin și eu până vă las cu