O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

din cauza felului în care ținea borcanul.

— Mergeți la cineva? am întrebat.

I s-au luminat ochii.

— La Costel. Băiatul meu. Stă la Cluj de 18 ani, la bloc, are un serviciu bun acolo. Îi duc de-ale gurii.

A dus mâna la basma și i-a desfăcut nodul, apoi l-a legat la loc, mai strâns. Am observat că făcea gestul ăsta de câte ori venea vorba de Costel.

— V-așteaptă la gară?

A tăcut o clipă. S-a uitat pe geam, la stâlpii care fugeau.

— Nu i-am spus că vin.

M-am uitat la ea.