O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

la maică-sa și o văd o dată la două săptămâni. Tu erai așa mândră că băiatul tău a reușit la oraș. Cum să vin să-ți spun că n-a reușit nimic?

Veta l-a lăsat să plângă. Îl mângâia pe cap și se uita undeva, peste umărul lui, la blocul ăla cenușiu, și-i curgeau și ei lacrimile pe ridurile obrazului, dar zâmbea.

— Prostule, a zis. Prostule. Eu am făcut opt ore de tren și am cărat brânza asta ca să-ți văd fața, nu casa. Ce-mi pasă mie de serviciu și de garsonieră?