Sirena ambulanței s-a auzit după nici zece minute, dar pentru mine timpul se întinsese ca un elastic gata să se rupă.
Nimeni nu mi-a spus nimic.
Nimeni nu s-a apropiat.
Stăteam în picioare, lângă masă, cu mâna apăsată pe tâmplă, simțind cum sângele îmi curge printre degete. Andrei se plimba agitat prin sufragerie, încercând să pară stăpân pe situație, dar îi tremurau mâinile.
—Ai înnebunit? —a șoptit el, apropiindu-se de mine—. Chiar ai sunat la poliție?
Nu i-am răspuns.
Pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să explic, să împac,