le purtam mereu în geacă.
Toți banii cheltuiți.
Toate drumurile prin țară după informații false.
Și cum, în fiecare an, pe 15 martie, îi cumpăram un tort mic și o lumânare.
Maria Andreea plângea fără să spună nimic.
Apoi a scos telefonul.
— „Trebuie să o sun pe mama.”
Vocea Elenei s-a auzit slab prin difuzor.
Când a aflat cine era lângă fiica ei, a început și ea să plângă.
Nu mai avea vocea femeii furioase pe care o știam eu. Era obosită. Îmbătrânită.
A recunoscut tot.
Că îi fusese frică.