Am crezut că pleacă.
Dar s-a sprijinit de portieră și a început să plângă.
Nu zgomotos.
Nu dramatic.
Ci cum plânge omul când îi cade toată viața în cap dintr-odată.
După câteva minute a deschis portiera din spate și mi-a scos cătușele.
Mâinile îi tremurau.
— „Mama… mama m-a mințit?”
Am dat încet din cap.
— „Cred că voia să te protejeze în felul ei.”
— „De ce n-ai venit după mine?”
Întrebarea aia m-a distrus.
— „Am venit. Ani întregi. Dar nu v-am găsit.”
I-am povestit atunci tot.
Procesele.
Detectivii.
Pozele pe care