doamnă Amalia.
Ea a zâmbit politicos.
— Ne cunoaștem?
Alejandro avea ochii în lacrimi.
— Eu sunt băiețelul care plângea în fiecare noapte și pe care dumneavoastră îl linișteați spunându-i că într-o zi totul va fi bine.
Mama a rămas tăcută câteva clipe.
Apoi chipul i s-a luminat.
— Tu… ești micul Alejandro?
El a încuviințat din cap.
— Da.
Și mi-au trebuit aproape treizeci de ani ca să vă pot spune un simplu…
Mulțumesc.
Mama i-a strâns mâna cu blândețe.
— Vezi, Fabiola?
Binele nu se pierde niciodată.
Poate întârzia ani întregi.
Dar atunci