privit mult timp pe geam.
— Să nu-ți fie milă de mine, mi-a spus.
— Nu-mi este.
S-a întors surprins.
— Mi-e frică pentru tine. E altceva.
A zâmbit.
— Așa mai merge.
Boala nu a dispărut pentru că noi ne împăcaserăm.
Au urmat luni grele, tratamente, zile bune și zile în care tata abia avea putere să vorbească.
Dar nu le-am mai trăit separat.
Și nici eu nu m-am mai simțit o străină când intram pe poartă.
Într-o duminică, câteva luni mai târziu, am ajuns acasă și mama a ieșit pe trepte.
M-am