Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

roșește.

Nu din supărare. Din altceva. I-au urcat pete roșii în obraji, și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, și-a dus mâna la lănțișor și a început să se joace cu el.

— Nu știu despre ce vorbește, a zis.

Dar știa. Se vedea din 100 de metri că știe.

— Ce vrea să spună cu „la ușa blocului”? am întrebat-o, și vocea mea nu mai era a mea.

Raluca a râs scurt, un râs care voia să pară nepăsător și a ieșit strâmb.

— Andrei, hai să nu facem circ