Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

de sus în jos. La burtă. La rochia decolorată. La bocancii de cauciuc plini de noroi.

Ileana n-a coborât privirea. A ridicat-o pe a ei și a măsurat-o la fel, fără grabă.

— Tu ești, a spus Ileana încet. Te-am mai văzut.

Raluca a rămas o secundă cu gura întredeschisă.

— Nu cred, a zis repede. Nu ne cunoaștem.

— Ba da, a spus Ileana. La ușa blocului. De două ori.

Am întors capul spre Raluca așa cum întorci capul când auzi un geam spart în casa goală.

Și atunci am văzut-o cum