Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

„Andrei, trebuie să vorbim. E important. Sună-mă.”

„Nu-ți cer bani. Nu-ți cer nimic. Doar să știi. Restul faci cum vrei.”

Și ultimul, cel mai scurt:

„Nu mai contează. Descurcă-te tu cu conștiința ta. Eu mă descurc cu copilul.”

Le schimbasem telefonul între timp, îmi pusesem alt număr salvat, nu mai văzusem niciodată căsuța aia. Dar asta nu era o scuză. Era doar felul în care norocul mi se aliase cu lașitatea.

Ce mi-a spus la poartă

Am lăsat-o pe Raluca lângă mașină și m-am dus după Ileana în curte.

Curtea