Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

era măturată, cu o găleată de var lângă prispă, cu rufe mici întinse pe sârmă — bumbăcei albi, o cămășuță, niște șosete cât degetul meu. Făcuse deja o parte din lucruri singură. Pregătise. În timp ce eu alegeam nașii de nuntă, ea împăturea scutece.

— Lasă lemnele, i-am spus. Le duc eu.

— Nu, a zis. Le duc singură, cum le-am dus 8 luni.

— Ileana. Te rog.

S-a oprit. M-a privit lung. Și pentru prima dată i-am văzut în ochi ceva ce nu era liniște. O sclipire de apă, repede stinsă.

— Știi ce