au construit turnuri, poduri și ziduri.
Iar eu i-am privit de pe canapea.
Era ceva în gesturile lor.
În felul în care râdeau.
În felul în care își înclinau capul identic când se concentrau.
Lucruri pe care nu le observasem niciodată.
Sau poate nu vrusesem să le observ.
Câteva luni mai târziu, tratamentul lui Ștefan funcționa foarte bine.
Crizele respiratorii deveniseră rare.
Alerga din nou.
Râdea din nou.
Trăia ca orice copil.
Iar Alexandru era prezent la fiecare control, la fiecare aniversare și la fiecare moment important.
Într-o după-amiază, în