A trecut mai bine de un an până am acceptat din nou să fac florile pentru o nuntă.
În dimineața evenimentului, mireasa mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteți căsătorită?
Am zâmbit.
— Nu.
— Ați fost vreodată aproape?
M-am uitat la buchetul din mâinile mele.
— Foarte aproape.
Apoi i l-am întins.
Era frumos.
Alb, verde și cu câteva flori albastre mici printre trandafiri.
Și pentru prima dată nu m-am gândit la buchetul pe care trebuia să-l port eu.
Nu l-am mai văzut pe Adrian.
Nici n-am simțit nevoia.
O vreme crezusem că cea mai mare cruzime fusese să aflu că logodnicul meu mort era viu.
Nu era.
Cea mai mare cruzime fusese să înțeleg că, în fiecare dimineață în care eu mă trezeam încercând să învăț cum să trăiesc fără el, el se trezea știind că eu sufeream și alegea încă o dată să nu mă sune.
La înmormântare crezusem că pusesem în pământ bărbatul cu care urma să mă căsătoresc.
M-am înșelat.
În sicriul acela nu fusese Adrian.
Dar bărbatul pe care crezusem că îl cunosc fusese într-adevăr îngropat în ziua aceea — iar când l-am găsit viu trei luni mai târziu, am descoperit că nu mai exista nimic din el pe care să-mi doresc să-l aduc înapoi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
