La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

am zis. Într-o pungă, în dulap.

— Păstrați-le. Și veniți mâine pe la mine, că vreau să vă spun ceva.

Am mers mai departe, spre stație, cu inima bătându-mi altfel. Nu mai era rușine. Era altceva, ceva ce nu mai simțisem de foarte mulți ani.

În autobuzul spre Târgu Neamț am ținut poșeta pe genunchi, cu actele înăuntru, și m-am uitat pe geam la dealurile pe care le știu ca pe palmă.

Aveam programare la 11, la notariat.

Și nu mă duceam ca să dau ceva.

Dosarul gros de pe masa