La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

oboseală, cu pantofii în mână.

Iar acum, nimic. Un fel de liniște rece, ca apa din fântână.

M-am ridicat, am terminat mulsul, am dus bidoanele la centrul de colectare, m-am întors și mi-am pus fusta cea bună, bluza cu nasturi și pantofii pe care-i țin în cutie sub pat.

Cheile mi le-am pus la gât, cum le port de 30 de ani, pe un șnur împletit de mama. Sunt grele. Vara îmi lasă o dungă roșie pe piele, între claviculă și inimă. Tata mi le-a dat cu mâna lui, în