La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

răcește.

S-a așezat pe treapta de jos, cum stătea când era mic. Am băut ceaiul fără să vorbim, uitându-ne la deal cum se face portocaliu.

De două săptămâni vine sâmbăta. Nu-l chem eu. Vine. Îmbracă salopeta lui taică-său, care-i cam scurtă la mâini, și scoate gunoiul din grajd fără să-i spun. Odată l-am găsit stând singur în fânar, mirosind fânul, cu mâna pe stâlpul pe care e crestată înălțimea lui de la 6 ani.

N-am vorbit despre Daniela. O să vorbim, când o să fie timpul. Poate se împacă, poate