La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

nu. Nu e treaba mea să hotărăsc pe cine iubește copilul meu.

Treaba mea e alta. Să mă scol la 5. Să duc laptele. Și să port la gât cheile astea grele, care mi-au lăsat o dungă pe piele, până în ziua în care o să le pun eu, cu mâna mea, în palma lui.

Nu mai devreme.

Voi ce ați fi făcut în ziua în care a venit la poartă — ați fi deschis, sau ați fi întors cheia în broască?

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale,