La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

luni se duce.

— Cosmine, am zis. Uită-te la mine.

S-a uitat.

— Ușa mea e deschisă pentru tine. N-a fost închisă niciodată și n-o să fie. Dar nu e deschisă pentru lipsă de respect. Dacă intri, intri ca fiul meu, nu ca un om care vine să inventarieze ce rămâne după mine.

— Da, mamă.

— Cheile rămân la mine. Cât trăiesc. Nu din răutate. Din faptul că le-am cărat singură.

— Știu.

— Și încă ceva. Am fost la notar. Ți-am făcut testament. Tot ce e aici rămâne al tău. Nu ți-o spun ca