La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

începe nimic dacă nu avem acces.

Trecuseră exact 7 zile de la nuntă. Șapte. Încă aveam în congelator prăjiturile rămase de la sala din Târgu Neamț.

I-am spus liniștit, fără să ridic vocea, așa cum vorbesc eu de-o viață:

— Cheile rămân la mine.

Patru cuvinte. Atât.

Și atunci a explodat.

— Ești o rușine, mamă! Mă faci de râs! Ce, o să stai tu pe patru hectare până putrezesc? Toată lumea râde de mine că socrii Danielei au dat apartament, iar eu n-am nici măcar cheia de la casa mea!

Casa