La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

săream de pe prispă, îl luam în brațe și-i spuneam că nu-i nimic, că a trecut, că mama uită tot.

N-am făcut așa.

Am rămas jos, pe scândura caldă, și l-am lăsat să stea în picioare în curte.

— Ce-ai greșit, Cosmine? l-am întrebat.

A ridicat privirea. Avea ochii roșii.

— Am vorbit cu tine cum n-aș vorbi nici cu un om străin.

— Și?

A înghițit în sec.

— Și am zis „casa mea” despre o casă pe care n-am ținut-o eu în picioare nicio zi.

Am dat din cap încet.

— Daniela unde