săream de pe prispă, îl luam în brațe și-i spuneam că nu-i nimic, că a trecut, că mama uită tot.
N-am făcut așa.
Am rămas jos, pe scândura caldă, și l-am lăsat să stea în picioare în curte.
— Ce-ai greșit, Cosmine? l-am întrebat.
A ridicat privirea. Avea ochii roșii.
— Am vorbit cu tine cum n-aș vorbi nici cu un om străin.
— Și?
A înghițit în sec.
— Și am zis „casa mea” despre o casă pe care n-am ținut-o eu în picioare nicio zi.
Am dat din cap încet.
— Daniela unde