La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

Danielei, cu un hanorac vechi de-al lui și cu pantofii plini de praf de la stație până la noi. Slăbise. Se vedea în gât.

S-a oprit la 3-4 pași de trepte. Nu s-a apropiat.

Și a stat acolo, cu capul plecat, uitându-se la nucul din curte, ca un copil de 7 ani care a spart geamul.

— Mamă, a zis. Am greșit.

Mi-au tremurat mâinile. Am pus cuțitul jos, ca să nu se vadă.

Ani de zile mi-am închipuit clipa asta. Și în toate variantele pe care mi le imaginam eu,