La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

mi-a zis, în biroul ei mic, cu radiatorul lângă picior:

— Știți câți din satul ăsta au pământul pe copii și acum stau pe la ei prin bucătărie ca niște chiriași? Nu vă lăsați, doamna Viorica.

„Mamă, am greșit”

A venit într-o joi, pe la 4 după-amiaza. Era la vreo două luni de la telefonul acela.

Eram pe prispă și curățam ceapă. Am auzit poarta și am știut din pas cine e. Așa e cu copiii tăi: le recunoști mersul și după 30 de ani.

Era singur. Fără costum, fără mașina