La serbarea de sfârșit de clasa a IV-a, o fetiță de 10 ani m-a tras de mânecă în fața școlii și mi-a șoptit: „Nene, vreți să vă faceți că sunteți tata? Doar cât fac poza cu diploma…”

azi… azi trebuie să facem poza cu diploma. Cu părintele. Și dacă vin singură, o să râdă. O să spună că am mințit.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

Nu era o fetiță care cerea bani. Nu era una care plângea să i se facă milă. Era un copil care își apăra, cu ultimele puteri, o minciună mică și frumoasă, ca să nu rămână de rușine în fața colegelor.

— Și de ce tocmai eu? am întrebat-o.

A ridicat din umeri, sinceră cum numai copiii pot fi.