azi… azi trebuie să facem poza cu diploma. Cu părintele. Și dacă vin singură, o să râdă. O să spună că am mințit.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Nu era o fetiță care cerea bani. Nu era una care plângea să i se facă milă. Era un copil care își apăra, cu ultimele puteri, o minciună mică și frumoasă, ca să nu rămână de rușine în fața colegelor.
— Și de ce tocmai eu? am întrebat-o.
A ridicat din umeri, sinceră cum numai copiii pot fi.