La ora 6 dimineața, țipetele soacrei mele au răsunat în tot blocul.

Radu a apucat plicul cu un gest nervos.

Îl recunoșteam. Era genul acela de plic pe care nu vrei să-l primești niciodată.

Carmen stătea lângă el, cu brațele încrucișate, deja pregătită să mă facă în toate felurile.

Dar când Radu a scos prima foaie și a început să citească, ceva s-a schimbat.

Fața i s-a albit.

Apoi a început să clipească des, ca și cum nu înțelegea ce vede.

„Ce prostii sunt astea?” a mormăit.

„Nu sunt prostii,” am spus calm. „Sunt acte.”

Era contractul de credit.

Doar pe numele