Vocea lui era diferită.
— Da.
— Am găsit niște fotografii de la început.
— Ce fotografii?
— Din casa ta. Înainte să mă mut eu.
A tăcut.
— Era frumoasă.
Am zâmbit trist.
— Și încă este.
— Cred că la un moment dat am uitat că era a ta.
— Nu, Gabriel.
Am privit în jurul sufrageriei mele.
— Ai uitat că eu eram a mea.
Nu răspunse.
În primăvara următoare am schimbat grădina.
Am scos mobilierul ales de Patricia.
Am transformat camera pe care o ocupase ea într-un birou.
Am revopsit dormitorul.
Nu pentru că voiam să șterg opt ani din viața mea.
Făcuseră parte din mine.
Dar nu mai aveam nevoie să trăiesc într-o casă amenajată în jurul oamenilor care mă făcuseră să mă simt musafir în propria mea viață.
Într-o după-amiază, Mihai a trecut să-mi aducă ultimele documente.
— Acum chiar s-a terminat, spuse el.
Am semnat ultima pagină.
— Știi ce e ciudat?
— Ce?
— În ziua divorțului, ei au plecat la restaurant convinși că eu pierdusem totul.
Mihai zâmbi.
— Iar dumneavoastră ce credeați?
M-am uitat prin fereastră spre casa în care, pentru prima dată după mulți ani, fiecare cameră îmi aparținea din nou.
— Că nu câștigasem nimic.
Am pus pixul jos.
— Doar încetasem să le mai permit altora să-mi spună că ceea ce era al meu le aparținea lor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
