La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

făcea vânt cu un pomelnic împăturit. Nu știu de unde am găsit puterea, dar m-am dus la ea. Picioarele mă duceau singure, ca și cum trupul meu știa deja ce mintea refuza să înțeleagă.

— Cine ești dumneata? am întrebat-o.

A ridicat spre mine niște ochi umflați și roșii. Și-a dus mâna la piept, unde avea, la gât, un lănțișor subțire de aur cu un pandantiv în formă de picătură. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Aveam și eu unul identic acasă, în cutia de bijuterii. Cadou de la