La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

Titi avea cincizeci și patru de ani. Lucrase nouăsprezece dintre ei pe șantiere la Constanța, în ture de câte trei săptămâni. Pleca lunea dis-de-dimineață, cu geanta pe umăr, și se întorcea peste douăzeci și una de zile, obosit, ars de soare, cu câte un cadou pentru mine și pentru Camelia. Așa fusese viața noastră. Îl așteptam. El venea. Ne bucuram câteva zile, apoi pleca iar. Mă obișnuisem să fiu jumătate de lună singură. Credeam că e prețul unei căsnicii cinstite, în care bărbatul muncește departe ca familia lui să aibă.