La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

crescuserăm copiii aproape singure, spunându-le că „tata muncește departe pentru noi”.

Copiii au fost, de altfel, cei care ne-au vindecat mai repede decât noi. Băiatul Ninei și Camelia mea au descoperit, vorbind pe telefon, că țin cu aceeași echipă de fotbal, că înjură la fel când pierde echipa, și că râd amândoi la fel — un râs pe care-l moșteniseră de la același om. Au început să-și scrie zilnic. Frați vitregi care, până la înmormântare, nu știau că există unul altul, și care acum își trimit poze și-și povestesc amintiri, încercând