La doar câteva ore după ce am născut, soacra mea m-a apucat de braț

genul de râs care apare când realitatea devine atât de absurdă încât mintea refuză să o accepte.

— Trei luni?

— Ai fi putut dormi. Recupera. Noi am fi…

— Noi?

Am arătat spre ușă.

— Tu ai plecat cu ea.

Daniel își coborî vocea.

— Este mama mea.

— Iar eu sunt soția ta. Lia este copilul nostru.

— Tocmai de aceea încerc să fac ce e mai bine.

— Nu. Încerci să faci ce vrea mama ta.

Agentul de pază rămase lângă ușă.

Daniel observă că discuția nu mergea în direcția dorită.

— Hai acasă și vorbim.