La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

pe care-l am de dat.

Am început, în tăcere, să le las semne. O mână de flori de munte pe pernă — brândușe, clopoței galbeni. Crenguțe cioplite cu briceagul, o păpușică din cârpe pentru Ancuța, un fluieraș pentru Petrică, puse seara pe masă ca și cum ar fi venit singure.

Dimineața găseam florile veștejite, aruncate la gunoi. Păpușa zăcea sub laviță. Dar fluierașul lui Petrică dispăruse și, într-o noapte, l-am auzit suflând stângaci în el, pe furiș, sub plapumă.

Așa au trecut săptămânile. Eu dădeam, ei nu luau nimic, dar nu