La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

la inima lor. Am copt turtă dulce, cum făcea mama mea la sărbători. Am ars primul rând — și toată casa a mirosit a zahăr pârlit. Am mai încercat o dată. Le-am întins-o cu mâna tremurândă, caldă încă.

Ancuța a luat o bucată, s-a uitat la mine drept în ochi și a lăsat-o să cadă pe jos.

— Nu mi-e foame, a zis, deși îi chiorăiau mațele.

N-am plâns atunci. Îmi adusesem aminte cât de singură fusesem eu, copilă, într-o casă plină de lume. Și mi-am zis că răbdarea e singurul lucru