la inima lor. Am copt turtă dulce, cum făcea mama mea la sărbători. Am ars primul rând — și toată casa a mirosit a zahăr pârlit. Am mai încercat o dată. Le-am întins-o cu mâna tremurândă, caldă încă.
Ancuța a luat o bucată, s-a uitat la mine drept în ochi și a lăsat-o să cadă pe jos.
— Nu mi-e foame, a zis, deși îi chiorăiau mațele.
N-am plâns atunci. Îmi adusesem aminte cât de singură fusesem eu, copilă, într-o casă plină de lume. Și mi-am zis că răbdarea e singurul lucru