cu ochii umflați, Ancuța stătea în pragul odăii, în cămășuță de noapte, desculță pe scândura rece. M-a privit lung.
— Tu n-o să fii niciodată mama noastră, mi-a spus, rar, ca și cum repetase toată noaptea. Mama mea e la cimitir.
Și a plecat să pună lemne pe foc, o copilă de 8 ani care știa să facă focul mai bine decât mine.
Doru pleca cu zilele la pădure, la lemne. Se ducea pe întuneric și se întorcea pe întuneric, cu zăpada topindu-i-se pe cojoc și cu mâinile crăpate. „Ai grijă