La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

mi se părea că mă suisem de vie în car cu un străin care mă ducea la capătul pământului.

Casa lui era sus, la marginea pădurii, ultima de pe uliță. Rece. Mirosea a lemn ars și a ceva pustiu, ca o odaie în care nimeni nu mai râsese demult. Și în prag, ținându-se de mânuță, doi copii se uitau la mine așa cum te uiți la un câine străin, venit din alt sat.

— Ea e Ancuța, a zis Doru. Are 8 ani. Ăsta-i Petrică, are 5.

Ancuța nu mi-a spus