mi se părea că mă suisem de vie în car cu un străin care mă ducea la capătul pământului.
Casa lui era sus, la marginea pădurii, ultima de pe uliță. Rece. Mirosea a lemn ars și a ceva pustiu, ca o odaie în care nimeni nu mai râsese demult. Și în prag, ținându-se de mânuță, doi copii se uitau la mine așa cum te uiți la un câine străin, venit din alt sat.
— Ea e Ancuța, a zis Doru. Are 8 ani. Ăsta-i Petrică, are 5.
Ancuța nu mi-a spus