La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

mie cozile? Ca la ea?

Mi-au tremurat mâinile mai tare decât în ziua cu turta dulce. Am așezat-o pe scăunel și am început să-i despart părul, șuviță cu șuviță, așa cum îmi arătase odată mama mea. N-am zis nimic, ca să nu plâng. Ea privea în oglinjoara crăpată de pe perete și, la un moment dat, a spus, așa, pentru ea:

— Mama ar fi vrut să nu ne fie frig.

— Așa e, i-am răspuns. De-aia sunt eu aici.

În seara aceea, târziu, după ce copiii adormiseră, Doru punea lemne pe