La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

pregătită dimineața. Îi cârpeam ciorapii fără să spun nimic. Când plângea noaptea, nu mai dădeam buzna peste ea; stăteam în odaia cealaltă, cu ușa crăpată, ca să știe că, dacă are nevoie, sunt la doi pași.

A venit primăvara și, odată cu ea, o boală care a doborât-o pe Ancuța la pat. Ardea ca focul. Trei nopți n-am închis ochii. Îi puneam cârpe ude pe frunte, îi picuram ceai cu lingurița, îi cântam încet, chiar dacă îmi era teamă că, trează fiind, m-ar fi respins. Într-una din nopți, în fierbințeală,