La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

lua de mână la izvor, se urca în poala mea la povești, îmi spunea „mamă” tare, cu mândrie, de parcă îmi pusese el numele.

Cu Ancuța a fost altă poveste. Ea ținea minte. Ținea minte mirosul mamei ei, cântecul cu care o adormea, felul în care îi împletea cozile. Nicio turtă dulce, nicio floare de munte nu putea să șteargă asta, și nici nu voiam eu să-l șterg. Așa că am încetat să mai încerc să-i iau locul cuiva și am început doar să fiu acolo.

Îi lăsam apa caldă