mă rătăceam, rămâneau doi copii singuri în casă. Am înțeles în clipa aceea că locul meu nu era afară, în întuneric, ci acolo, între ei. M-am așezat pe laviță cu Petrică în brațe și am început să-i spun în șoaptă o poveste de-a mamei mele, ca să acopăr urletul vântului.
Ancuța n-a venit lângă noi. Dar n-a mai plecat în odaia cealaltă. A rămas pe scăunelul de lângă sobă, cu spatele la mine, și din când în când întorcea capul, cât să vadă că sunt tot acolo.
Doru a bătut