La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

mă rătăceam, rămâneau doi copii singuri în casă. Am înțeles în clipa aceea că locul meu nu era afară, în întuneric, ci acolo, între ei. M-am așezat pe laviță cu Petrică în brațe și am început să-i spun în șoaptă o poveste de-a mamei mele, ca să acopăr urletul vântului.

Ancuța n-a venit lângă noi. Dar n-a mai plecat în odaia cealaltă. A rămas pe scăunelul de lângă sobă, cu spatele la mine, și din când în când întorcea capul, cât să vadă că sunt tot acolo.

Doru a bătut