La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

în ușă spre miezul nopții. L-am tras înăuntru înzăpezit până la genunchi, cu barba țeapănă de gheață și cu sania răsturnată undeva la marginea drumului. Îl prinsese viscolul la cotitura pădurii și mersese pe jos, pas cu pas, ținându-se de gard, ceasuri întregi.

— Am crezut că nu mai ajung, a zis, prăbușindu-se pe scaun.

I-am scos cizmele, i-am frecat mâinile, i-am pus o strachină cu ciorbă fierbinte în față. Când s-a dezmeticit, s-a uitat la mine altfel decât până atunci. Nu ca la o străină pe care i-o adusese cineva