ce să spună.
În cele din urmă, ea rupse tăcerea.
— Îmi pare atât de rău pentru Luca.
Nu i-am spus că nu trebuie să-i pară rău.
Durerea ei era reală.
— L-ai iubit? am întrebat.
Ana începu să plângă.
— Da.
Apoi scoase telefonul.
Avea fotografii cu ei doi.
Luca zâmbind într-o cafenea din Brașov.
Luca ținându-i umbrela.
Luca făcând o grimasă în fața Castelului Peleș.
Am râs și am plâns în același timp.
Pentru prima dată după moartea lui descopeream o parte din viața fiului meu despre care nu știusem nimic.